Nu, nu am gasit-o...

.....nu am gasit fericirea! O caut si o caut mereu de ceva ani; ma amageste, apare la cate un colt si atunci eu o iau la goana spre ea, nebuneste, fara sa-mi mai pese de nimic, pe unde calc si ce lovesc si alerg, alerg, dar de fiecare data e mai iute ca mine! Iar o pierd dupa ce am reusit abia sa o zaresc, nici macar nu m-a tinut o vreme in brate, nici macar nu m-a lasat sa gust putin din cupa dulce ci doar...m-a amagit. Si ma intreb, daca sunt un om bun si rabdator si bun si....bun si...iarasi bun, atunci cum reusesc mereu sa fiu ranita de oamenii care imi spun ca sunt un om bun? Si daca ma ranesc, eu de ce nu pot sa ma vindec si sa-mi vad de drum, asa cum o fac ei? De ce imi e atat de greu sa dau uitarii totul? Si apoi...de ce ma las din nou ranita? Imi doresc sa pot sa stau intr-un coltisor cu nefericirea mea si sa-i vad pe ceilalti fericiti, cantand, zambind, dar sa nu ma doara asa rau inima, sa nu-mi mai curga atatea lacrimi; sa pot sa-i iubesc in continuare pe cei pe care i-am iubit, in tacere, fara sa-mi fac atat de mult rau. Cand o sa reusesc sa prind nenorocita aia de fericire....nu o mai las sa fuga vreodata!!!

Mare

Astazi am fost la mare; la Mamaia. Soare, plaja, nisip, miros de mare, briza, toate frumoase si amintind de vacanta, dar totusi....atat de trist. Pe cat de frumoasa a fost "fuga" cu cativa prieteni departe de Bucuresti, mersul cu talpile goale pe nisipul fin, valurile (reci, ce-i drept) ce-mi mangaiau gleznele, soarele ce-mi incalzea pielea si sufletul, culoarea (deocamdata rosie :) ) capatata, pe atat de trista era statiunea; hoteluri vechi si neingrijite, cladiri darapanate, numele vechi, cu litere "comuniste" ale hotelurilor ce mai stau in picioare, lipsa spatiului verde, a copacilor.........Ma intreb cum altii pot lua un lucru vechi si sa-l transforme intr-o bijuterie nepretuita, iar noi nu suntem in stare sa ne ingrijim putinele lucruri bune pe care le avem?

Ma intreb daca.......

....daca o sa ma mai simt vreodata asa cum ma simteam la 25 de ani: tanara, libera, plina de speranta si incredere in viitor, capabila sa cuceresc lumea, dornica de munca, de afirmare, imi doream cariera si familie, nimic mai mult si astea, in ansamblu insemnau fericire; eram convinsa ca le voi avea curand. Nu vreau sa ma plang sau sa regret ceva din ce am facut, dar imi pare ca eu, cea de la 25 de ani am ramas incremenita, intepenita, prinsa in timp si stau si ma uit de acolo cum altcineva traieste acum viata mea, in locul meu si nu-mi place ce vad, nu-mi place cum o traieste; condamn societatea in care traim, lipsa valorilor morale, disparitia bunului obicei de a avea un scop in tot ceea ce facem; poate ca fiecare om e responsabil pentru nefericirea sa, dar de cele mai multe ori, (cel putin aici ma refer la generatia mea) si societatea incurajeaza starea asta de...amorteala, de a trai de azi pe maine asteptand sa vedem ce ne mai rezerva viata......ce schimbari mai aduce noul primar, guvern, presedinte....Ok...sa spunem ca termini facultatea, esti tanar si chiar iti doresti sa realizezi ceva, sa schimbi lumea (in bine zici tu...) si incepi sa depui cv-uri si...astepti, astepti si iarasi astepti; intr-un final reusesti si te angajezi, incepi in forta, vrei sa inveti cat mai mult, visezi sa ai si tu proiecte din care sa inveti, la care sa muncesti mult dar de care sa fii mandru si cand abia incepi sa te ocupi cu lucruri mai serioase.....ce se intampla, hop....a venit criza; totul stagneaza sau regreseaza; incerci sa muncesti dar nu prea ai ce, incerci sa faci lucruri bune dar nu prea ai cum, te gandesti sa pleci din tara dar realizezi ca si la "ceilalti" e greu si uite asa ....incremenesti, nu mai ai chef de nimic si iti pare ca nimic bun nu ti se mai intampla si stai si te uiti cum viata curge pe langa tine si tu te uiti....dar ai uitat sa o si traiesti. Si peste toate astea.....esti inconjurat de maxima mitocanie, tiganie, proasta crestere, nesimtire, nepasare (in metrou, in tramvai, pe strada, in parc, vecinii din bloc) aroganta si sfidare din partea celor ce pretind ca ar "conduce" tara asta, mizerie, multa multa multa mizerie la tv. Cum sa mai indraznesti sa ridici capul, sa pasesti mandru si sigur pe tine ca tu ai facut o scoala, ai citit niste carti, vorbesti corect gramatical, cand toate astea....."nu mai sunt la moda"; cum sa nu-ti vina sa te ascunzi intr-o scorbura cand vezi numai fete "proaste" dar cu silicon peste tot pe unde se poate si nu se poate, cu buze false, gene false, fese false, par fals, unghii false....nici nu stiu ce poate sa nu mai fie "falsificat" astazi; cum sa mai indraznesti sa spui ca tu esti destept, cand se poarta prostia (si daca esti destept dar nu ai si ceva din "falsurile" enumerate mai sus, nu existi). Si incerci sa te aduni, sa inghiti cu greu nodul amar ce-ti sta in gat si sa pasesti mai departe si poate o faci o data, de doua ori, dar pana la urma obosesti si ajungi sa te simti la 30 de ani atat de obosit, incat nu vrei sa mai faci nimic, decat sa stai cuminte si sa te odihnesti in timp ce viata trece.
Imi spunea un prieten ca are o cunostinta in Canada si ca la ei e bine, frumos, gasesti un loc de munca, banii sunt suficienti cat sa duci o viata decenta, sa ai un hobby, concediu, casa, caine si ce mai vrei, dar ca la ei sunt incurajate.......divorturile!!!??? Cum asa, de ce???...am sarit eu (crunt revoltata pentru ca divortul, infidelitatea si desfranarea promovate pe scara larga in tara si lumea in care traim, imi par principalele surse ce duc la tristetea, disperarea si amorteala in care traim cei mai multi). Divortul e incurajat pentru ca asta inseamna prosperitatea statului; o familie inseamna o singura casa (un singur impozit, o singura taxa de energie, de gunoi.....de utilitati in general), pe cand doua persoane divortate au consumuri si taxe individuale de unde statul are numai de castigat. Ce putem sa mai spunem sau sa mai facem in fata unor astfel de situatii?
Revenind,......la 25 de ani nu stiam nimic din toate astea si visam mult...foarte mult; acum simt ca si dreptul la vise ne-a fost luat.