Mi-e dor de bunicii mei

Mi-e dor de ei.....de batranii aceia care m-au crescut; de taranii aceia romani, buni, drepti, credinciosi, cu frica de Dumnezeu, langa care traiam sarbatorile adunati cu totii pe langa soba in care lemnele trosneau si aruncau scantei si plita pe care ei, bunicutii mei batrani, puneu atatea bunatati si scoteau ce aveau ei mai de pret prin camara, atunci cand copiii le calcau pragul.
Mi-e dor de bunicul meu, ultimul pierdut dintre toti 4. Bunicul meu cu ochii blanzi, cu parul alb, cu pielea batrana dar fina si moale, cu mainile slabe sprijinite in toiag, aplecat de vreme si greutati, dar atat de bun si cu o vorba buna si o gluma, tinute la indemana.
De curand am reusit sa ajung la Manastirea Petru Voda, la marele duhovnic Iustin Parvu. Un batranel....la fel ca bunicul meu. Am avut imensa bucurie sa pot sa-mi plec genunchii in fata lui si sa-i sarut mana moale si batrana, mana cu care a binecuvantat atatea capete, cu care a scris atatea cuvinte de invatatura; mainile pe care le-a impreunat in rugaciune pentru atatea suflete ratacite. Inca de cand l-am vazut pe bunul parinte, mi-a amintit de bunicul meu. Ieri am ajuns la mormantul unui alt bun si drept parinte, pe care l-am vazut in poze si pe copertile cartilor, cu aceeasi barba alba, aceeasi ochi blanzi, aceeasi frunte brazdata de riduri dar senina, aceleasi maini in rugaciune, parintele Arsenie Papacioc. Iarasi am plans si mi-am amintit de bunicul. Cand au murit bunicii mei, unul cate unul in decurs de cativa ani, am suferit si mi-a parut rau, dar...nu am plans. Nu stiu de ce, dar sunt destul de resemnata in fata mortii si stiu ca lacrimile nu-mi pot reda oamenii dragi. Ultimul dintre toti a ramas bunicul meu cel mai drag; bunicul meu care m-a crescut, care mi-a cantat si mi-a spus poezii, care mi-a facut mere coapte pe plita si care m-a invatat sa mesteresc jucarii din lemne, bunicul meu care imi spunea povesti din razboi si care ma fascina cu mestesugul povestilor lui, bunicul meu care imi cioplea lingurita micuta de lemn, de fiecare data cand mancam ou fiert iar eu mancam doar de dragul linguritei, bunicul care lua o bucata de lemn si facea minuni cu mainile lui (tot felul de obiecte ce ma fascinau), bunicul care nu m-a batut niciodata in viata lui, cu toate ca faceam numai boacane, bunicul care se aseza seara in fata icoanelor si spunea o sumedenie de rugaciuni pe care le stia pe de rost si noi, nepotii stateam in genunchi alaturi si repetam dupa el fiecare vers al rugaciunii, bunicul pentru care atunci cand am crescut nu am avut destul timp sa-i mai ascult povestile, sa-i ingrijesc boala si batranetea, sa-i sarut mana batrana si sa-i aduc alinarea cu o vorba buna.
Imi pare atat de rau ca nu mi-am pretuit mai mult bunicii atunci cand ii aveam, ca nu am incercat sa culeg de la ei datinile si obiceiurile romanesti (moldovenesti) pe care le iubesc si de care sunt mandra, ca nu am facut mai mult atunci cand puteam sa fac. Si imi e dor de ei si imi pare rau ca nu i-am plans atunci cand i-am pierdut. Ii plang acum si ma rog pentru ei si sper sa fie in locul acela minunat in care se duc oamenii buni si drepti!