De ce eu, de ce mie?

Am ajuns sa ma intreb de ce mi se intampla mie asta? De ce eu? Ce am facut sau ce nu am facut? De trei zile plang neintrerupt. Ochii mei nu se mai usuca si lacrimilor nu le mai e jena sa iasa nici la birou de fata cu colegii, nici de fata cu prietenii, nici cand vorbesc la telefon...pur si simplu curg...ca un izvor nesecat. Deja ma intreb dc cei din jur nu au inceput sa ma creada nebuna (sau poate asta vor sa-mi comunice colegii care ma ignora si ma lasa cuminte cu lacrimile mele). Incerc sa muncesc, sa citesc, sa ma uit la tv, sa ma plimb, sa vorbesc cu prietenii, dar orice as face lacrimile mele nu vor sa se opreasca. Eu stiu de ce plang, numai ca nu mai stiu cat voi continua sa o fac. Stiu ca lacrimile nu sunt o solutie, dar nu stiu cum altfel sa-mi strig durerea ce mi-a cuprins inima. Cateva luni, cat a fost vara, soare, cald si frumos, am reusit sa le stapanesc...dar acum nu le mai pot opri. Nu mai stiu ce sa fac si pe ce drum sa apuc. Stiu ca ar tb sa fac niste schimbari majore, drastice si decisive in viata mea, dar uite ca nu ma pot opri din plans ca sa pot sa-mi pun si gandurile bune cap la cap. Deocamdata nu sunt nebuna si mai am ceva minte intreaga, dar tare simt ca ma copleseste durerea si ca o sa o iau razna daca ma mai tine mult asa. Si da...stiu ca scriu numai lamentari si vaicareli pe blog, dar e singurul mod in care simt ca mai las din durerea de pe umeri, asa ca .....atunci cand voi avea mai multe lucruri vesele decat triste de povestit, probabil se va inveseli si blogul meu.