".....totusi este trist in lume!"

M-am saturat sa fiu mereu prietena trista, cea care are o groaza de probleme si tristeti, prietena care are mereu nevoie de ajutor si de un umar pe care sa planga, cea pe care tb mereu sa o compatimesti si sa-i spui o vorba buna, sa o inveselesti si sa o opresti din plans. Asa ma vad eu, in fata prietenelor mele. E adevarat ca incerc cu toate fortele mele si cu toata dragostea sa fiu o prietena buna si chiar am crezut multa vreme ca imi iese, dar acum, de ceva vreme, m-am privit cu un ochi mai critic si am realizat cele scrise mai sus. Rareori imi sun prietenele sa le spun: hey, uite ce fericita sunt ca mi s-a intamplat cutare lucru! fii fericita alaturi de mine! De cele mai multe ori le sun sa le spun ca sunt trista, asa ca tare ma gandesc ca or fi observat si ele lucrul asta si s-or fi saturat si ele sa fiu mereu cea care are nevoie de ajutor si alinare. Ca sa nu mai spun ca atunci cand ele sunt triste si sufera....ma simt atat de neputincioasa si impietresc in fata lacrimilor lor, nestiind ce sa spun si cum sa le sfatuiesc exact. Ma gandesc ca o astfel de relatie nu e foarte corecta si ca ar tb sa incerc sa le ofer mai multa bucurie si mai putin tristete, sa incerc sa le inveselesc si eu pe ele nu sa am mereu nevoie sa fiu inveselita. Dar.......cum sa fac asta? Cum sa fiu eu fericita ca sa le pot oferi si celorlalti mai mult?